Conferința Maicii Siluana de la Târgu Mureș: ”Creştinismul astăzi între confuzie şi dumirire”

Biserica ”Sfânta Ana”,13 mai 2009,Târgu-Mureș

Divorţul devine, acum, din ce în ce mai des, o etapă finală a căsătoriei. De ce s-a ajuns aici? De ce nu mai avem răbdare în căsătorie şi de ce se despart atât de multe cupluri în ziua de azi?

Maica Siluana: Vreau să spun că de-a lungul timpului am ajuns, în legătură cu acest subiect, la două explicaţii. Prima dintre ele este faptul că noi am ajuns la capătul răbdărilor. Trăim vremuri de pe urmă şi am moştenit sânge încărcat de păcate. În vremea comunismului puţini oameni se mai spovedeau, iar din acest motiv păcatele au rămas la noi, nu le-a mai ridicat nimeni. Ca să facă faţă prigoanei, creştinii au preferat să-şi facă fiecare propriul mod de comuniune cu Dumnezeu. N-au mai mers la biserică, nu s-au împărtăşit, iar păcatele n-au fost ridicate; acesta este motivul pentru care nu mai avem răbdare, suntem fără Dumnezeu în noi. Dacă pornim fără Dumnezeu, nu putem face faţă familiei. Omul se căsătoreşte cu tot neamul, să nu credem că ne căsătorim doar cu persoana pe care o alegem, ci ne căsătorim cu tot neamul, să nu credem că dacă tatăl e beţiv sau nu mai ştim cum, acest lucru nu ne poate afecta.

Al doilea motiv este că noi nu ne căsătorim ca să facem o familie, ci pentru că ne potrivim, pentru că ne simţim atraşi. Atracţia trupească este prima care trece, apoi atracţia sufletească, emoţiile sunt mai statornice, dar trec şi ele. Trebuie să avem în vedere când ne căsătorim valorile intelectuale, muzica, cărţi, filme şi nu în ultimul rând chiar relaţia duhovnicească. Trebuie să ne punem anumite întrebări, să vedem cum răspundem amândoi la ele: Ce facem cu postul, cu viaţa, cum ne creştem copiii. Dacă nu ne gândim cine-i omul cu care ne întâlnim, o să avem surprize, vom descoperi la el lucruri şi atitudini pe care nu vi le-aţi fi imaginat.

Apoi noi nu înţelegem ce se întâmplă în taina căsătoriei. Prin Taina căsătoriei, prin slujba care se face la nuntă, Dumnezeu îţi dă putere să poţi iubi. Roagă-te pentru cel lângă care eşti: „Doamne binecuvântează-l pe…..". Aşa primim dragoste şi aducem puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră.

De ce suferim în dragoste?

 Lăsând deoparte particularităţile fiecărei poveşti de dragoste, aproape toate au câteva lucruri comune ce duc la suferinţă şi eşec: În centrul relaţiei cu cel pe care îl iubim nu se află Dumnezeu sau se află doar la modul teoretic. Iubirea fără Dumnezeu este trecătoare, de fapt este nevrednică să poarte numele de iubire, întrucât iubirea are întotdeauna perspectiva veşniciei şi a mântuirii. Fie şi dacă numai unul din cei doi nu-l primeşte pe Dumnezeu atunci totul nu este decât o povară. Pentru ca o iubire să dăinuiască trebuie să urmăm modelul Sfintei Treimi, adică eu, Dumnezeu şi persoana pe care o iubesc. Pe scurt „adezivul" dintre două jumătăţi este Dumnezeu. Tot ce este în afara Lui piere. Se întâmplă să îl iubim pe cel după care suferim mai mult decât pe Dumnezeu. „Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Aceasta este ordinea şi nu invers. Încercând să facem altfel ajungem iar să suferim. De cele mai multe ori îl iubim pe cel după care suferim într-un mod pătimaş, trăind în curvie şi (sau) preacurvie. Dragostea trupească înainte de căsătorie nu are niciodată binecuvântarea lui Dumnezeu. Mulţi tineri trăiesc astăzi în concubinaj, refuzând responsabilităţile vieţii de familie şi încearcă să „fure" doar plăcerile, dar pentru asta mai devreme sau mai târziu regretă amarnic. O altă cauză ce duce la despărţiri sau divorţuri sunt avorturile. Aceste blestemate crime, crima propriilor copii, care sunt rodul dragostei fie ea şi pătimaşă, se întorc împotriva noastră, pentru că atunci când îţi ucizi propriul copil dai în temelia dragostei. Dar primul pas greşit pe care îl facem este că nu ne rugăm la Dumnezeu să ne scoată în cale jumătatea. Oooo! Cât de important este să ne rugăm Domnului ca să ne rânduiască viitorul soţ (viitoarea soţie)! Dumnezeu este Stăpânul inimilor şi El singur ştie cel mai bine care ne este jumătatea. Trebuie doar să ne smerim şi să cerem. Mulţi dintre noi, cei tineri, nu suntem conştienţi de acest lucru… atât de simplu. Circulă o vorbă că timpul vindecă rănile, dar nu este adevărat. Mulţi tineri rămân cu sechele şi pornesc la drum nevindecaţi, făcându-şi şi mai mult rău, inclusiv persoanei pe care vor să o iubească.

 Cum pot scăpa de un păcat pe care îmi place să-l săvârşesc? Nu pot scăpa de pofta de desfrânare, poate şi din cauză că încă nu mi-am împlinit-o şi fizic şi mă gândesc că dacă o împlinesc măcar o dată poate o să-mi treacă această poftă…

 Poţi scăpa de păcat, chiar dacă îţi place să-l săvârşeşti, numai dacă eşti conştient de ce pierzi în schimbul acelei plăceri. Nu, nu, făcând păcatul nu vei scăpa de poftă. De fapt, păcatul imaginar e altul decât cel trupesc şi nu vei scăpa de el nici atunci, dacă nu vei dori să înveţi să iubeşti şi să te bucuri de libertatea faţă de păcat! 
Oamenii ajung să lupte împotriva păcatului şi a patimilor, când au ajuns conştienţi că păcatul şi plăcerea adusă de el sunt distructive. Ne distrug şi sufletul şi trupul şi ne umplu de ruşine ascunsă. De mânie, de dezgust, de frică şi anxietate, de singurătate şi violenţă... Atunci, omul poate să-şi vină în fire, ca fiul risipitor şi să se uimească de felul în care şi-a batjocorit darul vieţii şi să dorească Viaţa! Atunci Domnul îl primeşte cu braţele larg deschise şi îl iartă şi îl curăţă de tot păcatul şi îl vindecă şi îl ridică iarăşi la demnitatea lui de om. Atunci vine bucuria, dar şi durerea crucii! Atunci, omul singur şi liber trebuie să răstignească în el orice pornire spre păcat şi să se îndure să aleagă Viaţa! La început e foarte greu pentru că păcatul a prins rădăcină în suflet şi în trup şi smulgerea lui face răni! Dar tot chinul e însoţit de bucurii pe care nici nu le poate bănui bietul suflet robit păcatului şi plăcerii efemere şi umilitoare!

 Cum putem să ajutăm un dependent de jocurile de noroc?

 Nu puteţi. Puteţi doar să nu-l mai susţineţi. Dependenţa este a celui care joacă şi a celui care susţine. El alege să moară. Să-l responsabilizăm…

 Ce poate face un copil pentru părinţii lui care nu se mai înţeleg, care sunt reci unul faţă de celălalt?

Să aibă grijă de sine. Problema părinţilor e problema lor. Să nu devină obiect de dispută sau avocat. Să aibă curajul să spună: Eu vă iubesc. Să nu te tulburi de tulburarea lor, să te rogi, ei au dreptul să-şi trăiască viaţa lor. Rugându-te poţi să aduci puterea lui Dumnezeu în casa ta. Să te rogi, Doamne eu îi iubesc, ajută-i precum ştii.