Acum văd, nu trebuie să cred...

Înca sunt în ”alergare”... În majoritatea cazurilor, nu mă abat de la traseele în cerc, în jurul cozii... Da! Plec de aici, și ajung tot aici. Dacă cumva fac vreo abatere, nu-i decat o rază de cerc, un diametru sau in cel mai ”palpitant” caz, un arc de cerc. Suficient însă, să-mi trăiesc iluzia până la capăt, cum că nu aș fi în interiorul aceluiași loc geometric, cum că nu aș face nimic ieșit din comun. E drept! Nici nu făceam, de vreme ce mă întorceam în același punct. Zbeng! 20 mai 2008! Iată că mă izbesc de ceva. A...nu mai sunt singură pe traseele pe care le fac dar nu am ieșit eu, a intrat cineva. Cineva care-mi spune, după ce mă salută politicos, că dacă nu mă opresc din fugă și mai ales dacă nu-mi schimb punctul în jurul căruia gravitez, șansele mele de a-mi petrece existența din aici în aici, cresc considerabil. Și-și încheie discursul așa: ”Acum nu crezi dar vei vedea!”. Ce să vad? Cum îndrăznește sa-mi spună mie că batătoresc o lungime, care nu mă duce nicăieri? Si mai ales, nu cred dar o să vad! Eu?!  Mie?! Și apoi mă salută și pleacă, nu înainte să-și ceară iertare: ”Fii biencuvântată și te mai aștept când și dacă va fi cazul! Domnul să te ocrotescă și să te conducă pe Calea mântuirii și a Bucuriei Lui Sfinte! Iartă-mă pentru tot și dacă într-o zi, ceva din ceea ce am spus se va potrivi, îndrăznește să  mă cauți pe mine, sau pe Dumnezu  așa cum Îl slujesc eu!” 

Uau! Acel ”iartă-mă pentru tot”  m-a facut să-mi fie rușine. Rușine foarte...de mine. Și m-am oprit din ”alergare”... Aceasta a fost prima mea ”întâlnire”, cu cea căreia azi, după un an de zile, îi mulțumesc și-i spun: Acum văd nu mai trebuie să cred! Slavă Ție Doamne, Slavă Ție!

Vă mulțumesc Maica mea, maica noastră!

Eu îți mulțumesc mult, Copil iubit și te îmbrățișez, și te iau de mână ca să ne plecăm amândouă genunchii pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu că ne-a dăruit curaj și bunăvoință să credem și ceea ce era „de necrezut” și dintr-o perspectivă și din cealaltă!

Doamne, dacă am avea credință cât o miime din bobul acela de muștar despre care vorbeai! Credință!

Ce e această credință de care avem nevoie în momentele în care nu putem crede pentru că „știm noi mai bine” sau pentru că „știm din experiență că nu se poate altfel”?

Pot îndrăzni să răspund la întrebare pentru că răspunsul sunt chiar eu. Eu, cea care sunt acum aici, m-am născut din nou în momentul în care am ales să nu mai am încredere în nimic din ce credeam (O! și ce „sistem filozofic si de valori” aveam!) si să fac ce mă învață părintele meu în Biserica mea. Și am cunoscut această Putere care vine din Altă parte, cu multă delicatețe dar de neînvins dacă o primim, care ne ajută să ne eliberăm buna-voire din robia bunului-plac! E acea putere care mută, răstoarnă, munții de împotrivire din noi. Pentru asta avem nevoie de umilință, fie și puțină la început, pentru că e o putere pe care o dobândim învățând de la Cel pe Care tot ce am învățat mai înainte ne asigură că nu este decât o invenție a minții omenești speriate de suferință.

Slavă, Ție, Doamne, slavă Ție!

Cu drag și bucurie,

Maica ta Siluana