Postări
Conferința maicii Siluana la Montreal, 4 noiembrie,2007
Saint Silouan Athonite
“Keep your Mind in Hell and Despair Not”
vineri, 29 mai 2009
Mănăstirea ... școală a iubirii
Dacă nu faci parte din cei care "se trezesc" într-o situaţie, împinşi de dorinţe sau de spaime mai mult sau mai puţin conştiente, şi Îl caută pe Dumnezeu după ce au ajuns acolo, atunci, este simplu: înveţi să duci lupta cea bună aici şi acum. Aici şi acum suntem pe Cale, suntem cu şi în Domnul şi El e în noi. Acum învăţăm să nu mai trăim noi, ci El să trăiască în noi. Şi această învăţare se face la şcoala Poruncilor Lui, cu puterea şi lumina adusă de ele. Acum învăţăm să "căutăm mai întâi Împărăţia Lui" ca "restul să se adauge nouă"! Acum învăţăm să intrăm în Bucuria Lui pe care nu o ia nimeni de la noi. Acum învăţăm că nu mai trebuie să ne risipim energia încercând să scăpăm de necazuri, pentru că acum ştim că "în lume necazuri vom avea, dar El a biruit lumea". Acum învăţăm să ne hrănim cu El, să respirăm în El, să-I răspundem la iubire într-o lume care Îl respinge şi Îl acuză. Acum învăţăm să fim martorii Bucuriei Lui în această lume bolnavă de frică, de ură, de lipsă de sens, pentru ca toţi să-L cunoască şi să se întoarcă la El. Făcând toate acestea, intrarea în călugărie sau în Taina Nunţii vor deveni ceea ce sunt de fapt: uşi de intrare pe "stadionul" şi "în echipa" care ne vor ajuta să dobândim cununa Bucuriei veşnice!
O măicuţă, într-o mănăstire, nu are nici o obligaţie. Tot ce face, face din dragoste, sau din dorinţa de a face totul din dragoste. O mânăstire este o scoală a iubirii în care ucenicii învaţă să fie blânzi şi smeriţi cu inima (o adevărată moarte şi înviere) de la Domnul şi Învăţătorul nostru Iisus Hristos.
De multe ori această şcoală e aspră, dureroasă, plină de peripeţii şi întristări, este de fapt, un adevărat război. Dar e multă Bucurie şi Pace pentru cel ce a ales să moară lumii acesteia pentru a se naşte şi creşte în "viaţa veacului ce va să fie".
O măicuţă învaţă în mănăstire să-L lase pe Domnul să-i transforme întreaga viaţă, cu lucrarea Duhului Său Cel Sfânt, în Rugăciune, Liturghie şi Euharistie. Şi, mai ales, învaţă să nu se teamă de iadul pe care trebuie să-l străbată împreună cu Domnul pentru a ajunge în Împărăţia dinlăuntrul ei.
Atâta timp cât cauţi o cale nu eşti pe Cale! Căsătoria şi călugăria nu sunt căi, ci locuri de întâlnire specială cu Domnul Care este Calea şi de creştere duhovnicească împreună cu El ca să fim pururi acolo unde este El...
Va veni o zi, copil drag, în care vei mulţumi fiecărui om că este pur şi simplu! Atunci, Domnul va fi lucrat deja cu dorul tău de acum şi va fi biruit împotrivirea egoului la devenirea întru Domnul, la devenirea întru a fi, la împlinirea setei tale de a fi!
Pentru asta te-ai născut, şi pentru asta s-a născut orice om pe lume. O vreme el, omul, nu ştie asta. Dar încet, încet, durerea, anxietatea, depresia, suferinţa fără nume care ţâşneşte din inima omului la fiecare contact cu această lume, îl ajută să-şi asculte adâncul fiinţei, să-şi audă dorul de absolut, de iubire absolută, de fericire absolută... atunci, va auzi şi glasul lui Dumnezeu din adâncul lui: Eu sunt Viaţa, Adevărul şi Calea pe care le cauţi! Primeşte-Mă în inima şi în viaţa ta, aşa cum e ea acum şi aici. Şi eu te voi primi în Bucuria Mea!
Maica Siluana
Fragmente din volumul I, ”Impreună dumiriri pe Cale”
joi, 28 mai 2009
miercuri, 27 mai 2009
Azi!
La mulți ani și ție și ție...
E ziua ta...azi nu am să primesc!
De ziua ta, vreau eu să dăruiesc, un pic din colțul ăla,
De curat...
Tu știi pe unde m-ai aflat și pentru ce nu m-ai lăsat,
să stau în moarta mea simțire!
Iar din a “cinelui” fire, ce plasă albă mi-ai țesut...
Nu să nu cad, ci să tot salt
pe-a inimii superbă zvârcolire!
Da, da ...Acasă m-ai strigat sa vin:
”Copile drag, eu îți vorbesc de Cale,
Ca ultimă și clară renunțare la...tu-ul vechi.
E moarte, da! Dar tu, acum te naști!”
E ziua ta!
Azi, nu am să primesc,
Azi vreau sa cred ca dăruiesc, un pic din colțul meu, curat:
Tu l-ai aflat! Iți mulțumesc!
sâmbătă, 23 mai 2009
Conferința Maicii Siluana de la Târgu Mureș: ”Creştinismul astăzi între confuzie şi dumirire”
Biserica ”Sfânta Ana”,13 mai 2009,Târgu-Mureș
Divorţul devine, acum, din ce în ce mai des, o etapă finală a căsătoriei. De ce s-a ajuns aici? De ce nu mai avem răbdare în căsătorie şi de ce se despart atât de multe cupluri în ziua de azi?
Maica Siluana: Vreau să spun că de-a lungul timpului am ajuns, în legătură cu acest subiect, la două explicaţii. Prima dintre ele este faptul că noi am ajuns la capătul răbdărilor. Trăim vremuri de pe urmă şi am moştenit sânge încărcat de păcate. În vremea comunismului puţini oameni se mai spovedeau, iar din acest motiv păcatele au rămas la noi, nu le-a mai ridicat nimeni. Ca să facă faţă prigoanei, creştinii au preferat să-şi facă fiecare propriul mod de comuniune cu Dumnezeu. N-au mai mers la biserică, nu s-au împărtăşit, iar păcatele n-au fost ridicate; acesta este motivul pentru care nu mai avem răbdare, suntem fără Dumnezeu în noi. Dacă pornim fără Dumnezeu, nu putem face faţă familiei. Omul se căsătoreşte cu tot neamul, să nu credem că ne căsătorim doar cu persoana pe care o alegem, ci ne căsătorim cu tot neamul, să nu credem că dacă tatăl e beţiv sau nu mai ştim cum, acest lucru nu ne poate afecta.
Al doilea motiv este că noi nu ne căsătorim ca să facem o familie, ci pentru că ne potrivim, pentru că ne simţim atraşi. Atracţia trupească este prima care trece, apoi atracţia sufletească, emoţiile sunt mai statornice, dar trec şi ele. Trebuie să avem în vedere când ne căsătorim valorile intelectuale, muzica, cărţi, filme şi nu în ultimul rând chiar relaţia duhovnicească. Trebuie să ne punem anumite întrebări, să vedem cum răspundem amândoi la ele: Ce facem cu postul, cu viaţa, cum ne creştem copiii. Dacă nu ne gândim cine-i omul cu care ne întâlnim, o să avem surprize, vom descoperi la el lucruri şi atitudini pe care nu vi le-aţi fi imaginat.
Apoi noi nu înţelegem ce se întâmplă în taina căsătoriei. Prin Taina căsătoriei, prin slujba care se face la nuntă, Dumnezeu îţi dă putere să poţi iubi. Roagă-te pentru cel lângă care eşti: „Doamne binecuvântează-l pe…..". Aşa primim dragoste şi aducem puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră.
De ce suferim în dragoste?
Lăsând deoparte particularităţile fiecărei poveşti de dragoste, aproape toate au câteva lucruri comune ce duc la suferinţă şi eşec: În centrul relaţiei cu cel pe care îl iubim nu se află Dumnezeu sau se află doar la modul teoretic. Iubirea fără Dumnezeu este trecătoare, de fapt este nevrednică să poarte numele de iubire, întrucât iubirea are întotdeauna perspectiva veşniciei şi a mântuirii. Fie şi dacă numai unul din cei doi nu-l primeşte pe Dumnezeu atunci totul nu este decât o povară. Pentru ca o iubire să dăinuiască trebuie să urmăm modelul Sfintei Treimi, adică eu, Dumnezeu şi persoana pe care o iubesc. Pe scurt „adezivul" dintre două jumătăţi este Dumnezeu. Tot ce este în afara Lui piere. Se întâmplă să îl iubim pe cel după care suferim mai mult decât pe Dumnezeu. „Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Aceasta este ordinea şi nu invers. Încercând să facem altfel ajungem iar să suferim. De cele mai multe ori îl iubim pe cel după care suferim într-un mod pătimaş, trăind în curvie şi (sau) preacurvie. Dragostea trupească înainte de căsătorie nu are niciodată binecuvântarea lui Dumnezeu. Mulţi tineri trăiesc astăzi în concubinaj, refuzând responsabilităţile vieţii de familie şi încearcă să „fure" doar plăcerile, dar pentru asta mai devreme sau mai târziu regretă amarnic. O altă cauză ce duce la despărţiri sau divorţuri sunt avorturile. Aceste blestemate crime, crima propriilor copii, care sunt rodul dragostei fie ea şi pătimaşă, se întorc împotriva noastră, pentru că atunci când îţi ucizi propriul copil dai în temelia dragostei. Dar primul pas greşit pe care îl facem este că nu ne rugăm la Dumnezeu să ne scoată în cale jumătatea. Oooo! Cât de important este să ne rugăm Domnului ca să ne rânduiască viitorul soţ (viitoarea soţie)! Dumnezeu este Stăpânul inimilor şi El singur ştie cel mai bine care ne este jumătatea. Trebuie doar să ne smerim şi să cerem. Mulţi dintre noi, cei tineri, nu suntem conştienţi de acest lucru… atât de simplu. Circulă o vorbă că timpul vindecă rănile, dar nu este adevărat. Mulţi tineri rămân cu sechele şi pornesc la drum nevindecaţi, făcându-şi şi mai mult rău, inclusiv persoanei pe care vor să o iubească.
Cum pot scăpa de un păcat pe care îmi place să-l săvârşesc? Nu pot scăpa de pofta de desfrânare, poate şi din cauză că încă nu mi-am împlinit-o şi fizic şi mă gândesc că dacă o împlinesc măcar o dată poate o să-mi treacă această poftă…
Poţi scăpa de păcat, chiar dacă îţi place să-l săvârşeşti, numai dacă eşti conştient de ce pierzi în schimbul acelei plăceri. Nu, nu, făcând păcatul nu vei scăpa de poftă. De fapt, păcatul imaginar e altul decât cel trupesc şi nu vei scăpa de el nici atunci, dacă nu vei dori să înveţi să iubeşti şi să te bucuri de libertatea faţă de păcat!
Oamenii ajung să lupte împotriva păcatului şi a patimilor, când au ajuns conştienţi că păcatul şi plăcerea adusă de el sunt distructive. Ne distrug şi sufletul şi trupul şi ne umplu de ruşine ascunsă. De mânie, de dezgust, de frică şi anxietate, de singurătate şi violenţă... Atunci, omul poate să-şi vină în fire, ca fiul risipitor şi să se uimească de felul în care şi-a batjocorit darul vieţii şi să dorească Viaţa! Atunci Domnul îl primeşte cu braţele larg deschise şi îl iartă şi îl curăţă de tot păcatul şi îl vindecă şi îl ridică iarăşi la demnitatea lui de om. Atunci vine bucuria, dar şi durerea crucii! Atunci, omul singur şi liber trebuie să răstignească în el orice pornire spre păcat şi să se îndure să aleagă Viaţa! La început e foarte greu pentru că păcatul a prins rădăcină în suflet şi în trup şi smulgerea lui face răni! Dar tot chinul e însoţit de bucurii pe care nici nu le poate bănui bietul suflet robit păcatului şi plăcerii efemere şi umilitoare!
Cum putem să ajutăm un dependent de jocurile de noroc?
Nu puteţi. Puteţi doar să nu-l mai susţineţi. Dependenţa este a celui care joacă şi a celui care susţine. El alege să moară. Să-l responsabilizăm…
Ce poate face un copil pentru părinţii lui care nu se mai înţeleg, care sunt reci unul faţă de celălalt?
Să aibă grijă de sine. Problema părinţilor e problema lor. Să nu devină obiect de dispută sau avocat. Să aibă curajul să spună: Eu vă iubesc. Să nu te tulburi de tulburarea lor, să te rogi, ei au dreptul să-şi trăiască viaţa lor. Rugându-te poţi să aduci puterea lui Dumnezeu în casa ta. Să te rogi, Doamne eu îi iubesc, ajută-i precum ştii.
vineri, 22 mai 2009
Rugăciunea inimii...
Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată şi nimeni nu cunoaşte Numele Lui, El este de nenumit şi de nedescris… Dar făcându-l pe om, a zidit Dumnezeu în el o cămară de nuntă în care, intrând, omul să-l poată oricând întâlni pe Creatorul său şi să-I audă glasul. Acest loc înalt este inima omului şi de fiecare dată când omul coboară aici pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, în casa Sa are loc o întâlnire care se numeşte Rugăciune. Rugăciunea inimii există aşadar de când e omul, pentru că omul există cu adevărat doar când se descoperă acest loc al neîncetatei sale naşteri la viaţa duhovnicească. Dumnezeu îl cheamă pe om în inima sa, El îl cheamă la viaţă, şi numai omul care Îl ascultă se împlineşte cu adevărat ca om. Aceasta este vocaţia omului.
Iată de ce de la un capăt la celălalt al Bibliei răsună chemarea lui Dumnezeu: „Shema Israel!” care conţine în ea întreaga viaţă spirituală: „shema!” înseamnă „ascultă!” şi vine de la rădăcina „shem” care înseamnă „Nume”. A asculta Numele lui Dumnezeu în adâncul inimii noastre, înseamnă a ne naşte la viaţă, înseamnă a primi sâmburele divin care este propriul nostru nume, persoana ascunsă în adâncul din noi.
Adam şi Eva, primii oameni, au trăit în această uimitoare intimitate cu Dumnezeu , primindu-se de la El „gură la gură”. Cum spune textul ebraic, printr-o transfuzie de suflare de Viaţă. Dar, foarte curând, ei au refuzat ascultarea şi ruptura nu a întârziat să apară. Urmarea: crima lui Cain din cea de a doua generaţie.
În loc să mai caute Numele dinlăuntrul său, omul începe să-şi caute re-numele din afară, pierzându-şi astfel axa lăuntrică. Dezaxat, Cain se risipeşte în rătăcirea exterioară, construind fără Dumnezeu culturile şi civilizaţiile, lumea din afară. Aceasta este condiţia omului „alungat din rai”, adică existenţă în afara sa, lipsit de identitate. Cu toate acestea Dumnezeu depăşeşte provocarea pentru a păstra harul Legământului, dăruindu-le, lui Adam şi Eva, un al treilea fiu, pe Set. Acesta, cu adevărat, deschide o nouă descendenţă din care se naşte Enos, despre care Biblis spune că este cel care, după cădere, începe a „chema numele Domnului Dumnezeu” (Facerea 4,26)
Aşadar calea de întoarcere este posibilă şi omul poate deveni Om prin această chemare care este chiar locul împlinirii sale: „Enos” înseamnă „Om”! Astfel încât, odată cu neamul semiţilor care se naşte din Sem, primul născut al lui Noe – „sem” însemnând „purtătorii Numelui”, se naşte şi Tradiţia Rugăciunii lui Iisus, ai cărui ucenici, la rândul lor, vor purta Numele „scris pe frunţile lor” (Apocalipsa 14,1). Vedem astfel că descendenţa purtătorilor Numelui nu s-a întrerupt de la Facere până la Apocalipsă şi ucenicii lui Hristos, creştinii, sunt semiţii ajunşi la desăvârşire.
Noi purtăm în memorie aceste mari etape ale înaintării pe Calea de la Biblie la nunta mistică, le purtăm în celulele noastre ancestrale, dar fiecare dintre noi le şi trăieşte din nou în propria sa creştere duhovnicească, ca pe un Vechi Testament propriu, până la finala şi desăvârşita revelaţie a celui de pe urmă Legământ în care Numele îşi descoperă faţa în Iisus Hristos, cu făgăduinţa că omul însuşi va deveni lăcaş al lui Dumnezeu şi că Dumnezeu va locui în om şi omul în Dumnezeu, dacă omul va împlini porunca Iubirii. Aşadar, Biblia descrie propriul nostru itinerar spre descoperirea şi cunoaşterea Numelui. Acesta va traduce întotdeauna chintesenţa credinţei mele, adică: în Care Dumnezeu cred şi cum cred eu în El. Noe, Avraam, Moise… sunt prototipurile mele, treptele scării mele lăuntrice pe care trebuie să o urc sau bornele aşezate de-a lungul căii mele personale, dirijându-mi creşterea şi dându-mi direcţia cea bună. Fără nici o pretenţie va trebui să pun prenumele meu în locul tuturor acestor figuri biblice. Atunci textul va prinde deodată o uluitoare coloratură, atât de personală şi de actuală încât devine în sensul cel mai propriu o revelaţie pentru mine, astăzi. Şi Duhul îmi va da să înţeleg înlăuntrul meu că Tradiţia nu este o literă moartă aparţinând unui trecut întunecat şi cu totul depăşit, ci o realitate vie care se ancorează în mine. E mereu aceeaşi veşnicie în sânul uni timp care se scurge, mereu aceeaşi Prezenţă sub feţe diferite, mereu aceeaşi Revelaţie care dă sens evenimentelor atât de variate ale istoriei, este de fapt Numele lui Dumnezeu pe care Acesta încearcă să-l murmure în viaţa mea cea mai concretă, text în contextul meu… (cf. Psalm 33,2-5). Când Biblia vorbeşte despre Noe, despre Avraam, despre Moise şi despre toţi cei pomeniţi până la Apocalipsă, este vorba şi despre mine: „Tu eşti omul care a făcut aceasta!” (2 Regi 12,7), îi spune Proorocul Natan lui David. Taina este abisală şi nu voi reuşi nicicând să o cercetez, să învăţ cine sunt eu în ochii lui Dumnezeu şi care este Faţa Sa pentru mine în ziua aceasta…
Prin Rugăciune, Hristos ne scoate din iadul nostru prea subiectiv ca să ne ducă la Dumnezeu care are un plan de „iubire nebună” pentru toată omenirea şi pentru fiecare din noi în mod special. Toată Scriptura ne-o spune şi ne-o repetă: El te-a ales înainte de a te naşte, El te-a alcătuit în pântecul mamei tale, El îţi cunoaşte fiecare fibră a fiinţei tale, cel mai firav gând al tău Îi este cunoscut încă înainte să fie exprimat, nimic din ceea ce te priveşte nu este lăsat la voia întâmplării (Ps 138). El te caută mereu şi nu încetează să te aştepte ca un Mire (Cânt. Cânt., Osea, Ioan 10), veghează asupra ta ca nu cumva un fir de păr să cadă fără ştirea Lui (Matei 10,30) ca, în cele din urmă, să moară din iubire pentru tine personal şi să învieze pentru a-ţi oferi plinătatea vieţii… Şi acestea, toate acestea, acum şi aici, chiar în ceea ce trăieşti acum, chiar dacă ego-ului tău i se pare neplăcut, revoltător sau oribil…
Iată de ce insistă atât de mult Mântuitorul cerându-ne: „Nu judecaţi”! Judecarea, interpretarea, atât de frecventă în gura noastră la dresa tuturor şi a toate (ce vreme afurisită!...), pune o distanţă între mine şi eveniment; ego-ul meu devine conştient de sine însuşi prin luarea unei poziţii personale, simte că există, se umflă şi se separă de realitatea constatată. E chiar definiţia păcatului: distanţă, îndepărtare, separare…, care ne fac să pierdem sensul a ceea ce ni se întâmplă.
Unul din primele efecte ale Rugăciunii lui Iisus este încetarea acestei stări de judecare lăuntrică şi recunoaşterea Prezenţei dumnezeieşti sub evenimentul pe care îl trăim, punând Sfântul Nume peste el. Prin această „metodă” ne eliberează Hristos de păcatele noastre. El se lasă cu totul în voia Tatălui Său pe care o recunoaşte până şi în cea mai neagră suferinţă. Nimic nu poate fi mai insuportabil şi mai „oribil” ca Patimile Mântuitorului. Ele sunt cu totul contrare a ceea ce El este, El, Omul-Dumnezeu, care a transpirat picături de sânge.
Când, după părerea omenească, nimic nu mai merge, atunci El arată, dovedeşte în faţa lumii şi a Istoriei singura cale posibilă în faţa suferinţei, singurul răspuns posibil la această întrebare la care omenirea n-a ştiut să răspundă: acceptarea inacceptabilului pentru că în el se exprimă voia lui Dumnezeu. E credinţa în stare pură pentru că nimic din exterior nu o face posibilă! Şi acest abandon total şi plin de încredere, în care nu mai rămâne nimic din propria noastră voinţă, Îi permite lui Dumnezeu să lucreze cu puterea lui în noi. Atunci va face din suferinţă şi chiar din moartea noastră ce a făcut cu ele în umanitatea asumată de Fiul Omului, adică le va transfigura spre plinătatea Sa de la Înviere la care vom ajunge şi noi, aşa cum crisalida închisă în gogoaşa ei va ajunge într-o bună zi un fluture.
De acum înainte, starea de abandon, de încredinţare totală, va fi atitudinea fundamentală a ucenicului lui Hristos. Petru, Iacov şi Ioan, cei trei mari „iniţiaţi”, au fost cei dintâi care au primit această atitudine, fiind în intimitatea lui Hristos în timpul rugăciunii din grădina Ghetsemani. Starea de încredinţare totală este atitudinea copilului aflat în braţele Tatălui nu doar când se află în impas sau suferinţă, ci în fiecare clipă, pentru că fiecare clipă este o încercare, ne „încearcă”, ne probează credinţa… Fie că este vorba de vreme rea, de miile de hărţuieli cotidiene, de boală sau de moarte… numai un „Da” total şi fără rezerve spus oricărui eveniment, oricărei situaţii şi fiecărei clipe ne scoate din păcat, adică din despărţirea de Dumnezeu: devenim una cu evenimentul, aşa cum un copil este una cu mama lui, abandonat, încredinţat total braţelor ei. Ţintuit pe cruce, Hristos este Copilul prin excelenţă. Spunând: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu!”… şi „Săvârşitu-s-a”, le dezvăluie ucenicilor Săi taina atitudinii adevărate în faţa lui Dumnezeu.
Numai această acceptare totală, această încredinţare, acest „Da” fără rezerve spus în faţa a tot ce se întâmplă, cu credinţa că Dumnezeu lucrează şi nu încetează să creeze, L-a făcut pe Hristos să iasă biruitor din suferinţă şi din moarte în loc să fie biruit de ele! Urmându-I Lui, şi Rugăciunea noastră poate deveni, dacă nu acum, în mod sigur de-a lungul existenţei noastre, la fel cu a Lui.
Iată-ne astfel în prezenţa unei maniere cu totul noi de abordare a vieţii cotidiene: un fel cu adevărat revoluţionar de a fi în mijlocul unei existenţe atât de dureroase, o convertire totală a atitudinii generale de agresivitate permanentă faţă de tot ceea ce nu ne convine. Adevăratul ucenic al lui Hristos este „înrădăcinat şi întemeiat în iubire” (Ef.3,17), adică, precum rădăcinile şi fundaţiile, el trăieşte dincolo de aparenţe şi de suprafaţa lucrurilor, faţă către faţă şi conştient de Iubirea nebună a lui Dumnezeu Care I se oferă neîncetat. El se cufundă în adâncimea evenimentului pentru a căuta întâlnirea cu Mirele, aşa cum rădăcinile însetate se afundă în pământ pentru a găsi apa cea vie… Astfel, fiecare ocazie este pentru el cea mai bună şi nu lasă să-i scape nici una pentru a înainte pe Cale.
Sfânta Tereza de Lisieux îşi mustra novicele când le vedea încruntându-se. Cea mai mică tensiune din trupul nostru înseamnă că ne bazăm mai mult pe noi decât pe Dumnezeu… Dumnezeu se înscrie în cele mai mici detalii şi nu în frumoasele abstracţii sau faimoasele generalizări care nu au nici o realitate. Totul e să fii atent, pe deplin conştient de detalii, să te bucuri, în sensul cel mai puternic al cuvântului, de momentul pe care îl trăieşti, să preţuieşti fiecare situaţie… Asta înseamnă, cum spune tot Sfânta Tereza, „în fiecare clipă am în mâinile mele înspăimântătoarea putere de a traduce iubirea în fapte sau de a o trăda”. Şi Sfânta credea, ca şi atâţia alţi Sfinţi, în Iubire şi nimic mai mult, în Iubirea ca sursă a vieţii, ca mijloc de desăvârşire, ca unic ţel.
Am putea spune că Sfinţii, aceasta fiind caracteristic ucenicului lui Hristos, au descifrat cu pasiune în viaţa cotidiană faţa Iubirii aplecată peste ei, faţa Învăţătorului lor şi s-au încredinţat Lui. Iată singura atitudine care e poate duce la sesizarea permanentă a adâncului lucrurilor… Atunci nu numai că nici un eveniment, oricât de dureros sau de revoltător ar fi, nu mai poate fi o piedică în calea Iubirii, ci, mai mult, tot ceea ce ni se întâmplă este din Iubire şi totul ne este dat ca să ajungem la El.
De acum, în viaţa noastră, în tot ce facem de dimineaţa şi până seara, nu mai există decât un singur efort, unicul efort de a ne fixa privirea pe Dumnezeul Care ne caută şi ne iubeşte. Să fii dominat de acest efort, să te încredinţezi Lui, să fii stăpânit, în sensul literal al cuvântului, de Acesta… Toţi sfinţii şi toate geniile au avut capacitatea de a-şi aduna astfel toate energiile într-un singur punct, de a-şi urma neobosiţi marele scop care le-a purificat şi unificat întreaga existenţă, zăvorându-se într-un fel în lucrarea căreia i s-au dăruit…
Pentru cel care-şi construieşte viaţa pe o asemenea exclusivitate şi şi-o orientează atât de radical, totul începe cu adevărat şi totul merge repede, Calea este rapidă! Pentru că, într-o fiinţă atât de dăruită, cu totul încredinţată lui Dumnezeu, Dumnezeu lucrează fără încetare; chiar dacă nu se gândeşte tot timpul la Aceasta, frâiele vieţii sale sunt în mâinile lui Dumnezeu şi numai Dumnezeu ia toată iniţiativa. Aceasta este adevărata smerenie, iar smerenia este fundamentul sfinţeniei.
Rugăciunea lui Iisus este unealta acestei străpungeri. Nimic nu potoleşte mai bine pornirea firii noastre căzute spre independenţă şi nu ne pune mai bine în legătură cu harul. Ea înseamnă lepădare lăuntrică desăvârşită, punerea securii la rădăcina arborelui, adică atacarea ego-ului în profunzimea lui şi nu doar la nivelul manifestărilor sale…
Puţin câte puţin, ne obişnuim să ne întoarcem faţa dinspre noi înşine către Hristos. Această sesizare a Prezenţei Sale, această relaţie cu Persoana Sa, mereu şi cu regularitate reînnoită, va sfârşi prin a deveni permanentă şi ne va transforma.
Fragmente selectate din cartea:
Rugăciunea lui Iisus, Rugăciunea inimii
de Alphonse şi Rachel Goettmann,
Editura Mitropolia Olteniei, 2007
Traducere in limba română de Maica Siluana Vlad
miercuri, 20 mai 2009
Maica Siluana: ”Creştinismul de azi între confuzie şi dumirire”, Sibiu, 11 aprilie 2009
”Să privim din perspectiva asta, pe cine slujesc eu acum: orgoliul meu sau mântuirea mea? Dacă suntem onești cu noi, Dumnezeu ne descoperă mult mai multe înțelesuri. Repet, a te dumiri înseamnă a te da pe mâna lui Dumnezeu! ”
”Fericirea creștinului nu stă în cum se poartă oamenii cu el, ci înăuntru lui. Bucuria ține de atitudinea mea în fața evenimentului și nu de impactul evenimentului asupra mea! ”
”Pe mine Dumnezeu m-a scos din iad! Și nu cred că m-a scos să râdă de mine, să mă bage la loc, printr-o metodă atât de exterioară mie. Înțelegeți, nimeni nu poate să ne forțeze să ne lepădăm de Hristos înafară de noi, de dorința noastră îndreptată greșit, pofta noastră, neputința noastră de a trăi fără ...”
”Dumnezeu să ne deștepte, adică să ne trezească , să ne dea această capacitate de a-L chema în iadul din noi și să facem porunca pe care ne-a dat-o prin Sfântul Siluan :”Ține-ți mintea în iad și nu deznadăjdui!”.
Merităm iadul nu pentru păcatele noastre ci pentru nesimțirea noastră de a nu-L fi chemat să ne ridice păcatul și să ne vindece! Bucurie Sfântă și pace!”
Conferința ”Creştinismul de azi între confuzie şi dumirire, ” Sibiu, 11 aprilie 2009
marți, 19 mai 2009
Acum văd, nu trebuie să cred...
Înca sunt în ”alergare”... În majoritatea cazurilor, nu mă abat de la traseele în cerc, în jurul cozii... Da! Plec de aici, și ajung tot aici. Dacă cumva fac vreo abatere, nu-i decat o rază de cerc, un diametru sau in cel mai ”palpitant” caz, un arc de cerc. Suficient însă, să-mi trăiesc iluzia până la capăt, cum că nu aș fi în interiorul aceluiași loc geometric, cum că nu aș face nimic ieșit din comun. E drept! Nici nu făceam, de vreme ce mă întorceam în același punct. Zbeng! 20 mai 2008! Iată că mă izbesc de ceva. A...nu mai sunt singură pe traseele pe care le fac dar nu am ieșit eu, a intrat cineva. Cineva care-mi spune, după ce mă salută politicos, că dacă nu mă opresc din fugă și mai ales dacă nu-mi schimb punctul în jurul căruia gravitez, șansele mele de a-mi petrece existența din aici în aici, cresc considerabil. Și-și încheie discursul așa: ”Acum nu crezi dar vei vedea!”. Ce să vad? Cum îndrăznește sa-mi spună mie că batătoresc o lungime, care nu mă duce nicăieri? Si mai ales, nu cred dar o să vad! Eu?! Mie?! Și apoi mă salută și pleacă, nu înainte să-și ceară iertare: ”Fii biencuvântată și te mai aștept când și dacă va fi cazul! Domnul să te ocrotescă și să te conducă pe Calea mântuirii și a Bucuriei Lui Sfinte! Iartă-mă pentru tot și dacă într-o zi, ceva din ceea ce am spus se va potrivi, îndrăznește să mă cauți pe mine, sau pe Dumnezu așa cum Îl slujesc eu!”
Uau! Acel ”iartă-mă pentru tot” m-a facut să-mi fie rușine. Rușine foarte...de mine. Și m-am oprit din ”alergare”... Aceasta a fost prima mea ”întâlnire”, cu cea căreia azi, după un an de zile, îi mulțumesc și-i spun: Acum văd nu mai trebuie să cred! Slavă Ție Doamne, Slavă Ție!
Vă mulțumesc Maica mea, maica noastră!
Eu îți mulțumesc mult, Copil iubit și te îmbrățișez, și te iau de mână ca să ne plecăm amândouă genunchii pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu că ne-a dăruit curaj și bunăvoință să credem și ceea ce era „de necrezut” și dintr-o perspectivă și din cealaltă!
Doamne, dacă am avea credință cât o miime din bobul acela de muștar despre care vorbeai! Credință!
Ce e această credință de care avem nevoie în momentele în care nu putem crede pentru că „știm noi mai bine” sau pentru că „știm din experiență că nu se poate altfel”?
Pot îndrăzni să răspund la întrebare pentru că răspunsul sunt chiar eu. Eu, cea care sunt acum aici, m-am născut din nou în momentul în care am ales să nu mai am încredere în nimic din ce credeam (O! și ce „sistem filozofic si de valori” aveam!) si să fac ce mă învață părintele meu în Biserica mea. Și am cunoscut această Putere care vine din Altă parte, cu multă delicatețe dar de neînvins dacă o primim, care ne ajută să ne eliberăm buna-voire din robia bunului-plac! E acea putere care mută, răstoarnă, munții de împotrivire din noi. Pentru asta avem nevoie de umilință, fie și puțină la început, pentru că e o putere pe care o dobândim învățând de la Cel pe Care tot ce am învățat mai înainte ne asigură că nu este decât o invenție a minții omenești speriate de suferință.
Slavă, Ție, Doamne, slavă Ție!
Cu drag și bucurie,
Maica ta Siluana
Poveste...
"Să verificăm, cu propria noastră viaţă, antropologia revelată, descoperită omului de Însuşi Dumnezeu. Pentru mulţi pare o poveste, un mit. Dar ea e singura Poveste adevărată, pentru că Făt-Frumosul sau Ileana Cosânzeana ei eşti tu, tu cel, cea, care citeşti acum aceste cuvinte! Îndrăzneşte! Încearcă să citeşti povestea de mai jos şi să intri în ea:
Atunci când l-a făcut Dumnezeu pe om, a luat ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu, adică suflet care are în el suflarea Dumnezeului Celui Viu. Aşadar, omul, trup însufleţit şi suflet întrupat, e om numai dacă are în el suflarea lui Dumnezeu, energia Lui necreată, harul. Această energie necreată, este Însuşi Dumnezeu în lucrarea Sa. Ea pătrundea în om prin puterea cea mai înaltă a sufletului său numită duh. Duhul omului se hrănea cu harul de la Dumnezeu, se înduhovnicea, se sfinţea, se îndulcea de Dumnezeu şi simţea plăcere. Plăcerea era o putere a minţii, a duhului omului. La rândul său, duhul hrănea psihicul(sufletul propriu zis - psiche), adică cea de a doua mare putere a sufletului omenesc, afectivitatea cu întregul complex de puteri şi procese care o însoţesc. Astfel, sufletul se lumina şi simţea bucurie. Din bucuria sufletului se hrănea trupul care este nedespărţit de acesta şi, la rândul lui, simţea plăcerea transmisă de duhul prin suflet. Trupul, prin însuşirile şi puterile sale, "lua şi el parte la sfinţenie" (Sfântul Grigorie Palama) şi, prin legătura pe care o are cu cosmosul (omul este microcosmos) îl înduhovnicea. Prin trupul omului se sfinţeşte, sau nu, lumea.
După căderea omului, totul se răstoarnă. Omul se rupe, se "debranşează", de Dumnezeu şi se întoarce spre lume şi, ca urmare,duhul său, lipsit de hrana Duhului Sfânt, moare, se atrofiază. Mintea, inteligenţa omului, spiritul se întunecă şi se hrăneşte din parazitarea sufletului, a psihismului. Psihicul, lipsit de hrana duhului, parazitează la rândul său trupul, hrănindu-se cu energiile pe care trebuia să le transfigureze, să le înduhovncească. De aici o hipertrofiere a eului care face ca totul să se învârtă în jurul lui, a nevoilor, impulsurilor, poftelor sale. Aşa apar bolile, patimile sufleteşti. Orice relaţie cu exteriorul devine una conflictuală, de forţă şi de violenţă. Trupul, la rândul său, lipsit de hrana bucuriei sufletului, cade în capcana patimilor senzualităţii, în dependenţe de tot felul, alergând după plăcerile pe care le caută în lume, în creaturi, nu în Creatorul lor. Tot dorul omului de Absolut se revarsă peste puterile de mai jos ale sufletului, făcute pentru relaţia cu cele create, căutând desăvârşirea şi infinitul în cele trecătoare. Acum, omul pătimaş, în loc să sfinţească lumea, o consumă, o profanează, o distruge şi se lasă distrus de ea. Degradarea Cosmosului îşi are originea în inima omului. Nici o ecologie nu va salva lumea de la pieire. Nici o psihologie nu va putea aduce bucurie netrecătoare nici unui suflet. Doar vindecarea inimii omului va vindeca lumea. Şi inima nu poate fi vindecată decât de Dumnezeu Cel infinit, Singurul pe măsura dorului acestui adânc de dor şi de dorire.
Povestea nu s-a terminat:
După o lungă şi dureroasă istorie în care totul părea că se repetă fără sens, flămând şi însetat, ars de dor, omul, ajuns la capătul puterilor, a strigat către Creatorul Său: "Pleacă Doamne, cerurile şi Te coboară!" Atunci, "la plinirea vremii", "Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi" (Ioan 1, 14) "Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică! (Ioan, 3, 16).
Şi, prin Întruparea, Jertfa, Moartea, Învierea, Înălţarea la dreapta Tatălui, urmate de trimiterea Duhului Sfânt, Care de la Tatăl purcede, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Hristos Dumnezeu: a unit în Persoana Sa, fără amestecare şi fără despărţire, firea Dumnezeiască cu cea omenească, a readus firea omului la starea ei dintru început re-legând-o la energiile dumnezeieşti necreate, l-a repus pe om în comuniune şi dialog direct cu Dumnezeu, în legătura de har, a dus firea omenească la desăvârşirea care îi era menită prin creaţie: îndumnezeirea, deplina asemănare cu Dumnezeu şi participarea la firea cea dumnezeiască (2 Petru 1,4), împlinind ceea ce întâiul Adam nu a reuşit să ducă la împlinire şi a dat astfel fiecărei persoane umane care Îl primeşte, care se uneşte cu El prin Duhul Sfânt dăruit în Biserică, puterea de a deveni dumnezeu prin har. În Persoana Sa, Hristos a vindecat firea omenească, a re-creat-o, a re-informat-o şi i-a re-dat pentru totdeauna adevărata şi deplina sănătate.
Acum, omul, orice persoană umană, dăruită fiind cu libertate, îşi poate face ale sale binefacerile aduse de Hristos firii omeneşti recapitulate de El, numai dacă se uneşte cu El. Această unire se poate realiza numai în Biserică, trupul divino-uman al lui Hristos, şi numai prin lucrarea Duhului Sfânt. Toţi sunt chemaţi!
E atât de simplu!"
Ce are Biserica împotriva homosexualităţii?
"Aşadar: Ce este Biserica? Biserica este Trupul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat, Care S-a făcut om ca omul să devină Dumnezeu. El, Dumnezeu, a venit la noi ca să ridice păcatul lumii. Ca să ridice păcatul meu!
Păcatul ce este? Păcatul este „ratarea ţintei", ratarea ţelului pentru care am fost adus la existenţă: fericirea. Păcatul este vrăjmaşul omului, vrăjmaşul meu, pentru că mă împiedică să ajung la ţelul meu oferindu-mi, "la cerere", o plăcere, o uşurare, o "stare bună", o compensaţie la o suferinţă pe care o refuz înainte de a-i înţelege rostul, o deviere de la singura Cale care duce la Viaţă.
E drept că această Cale e strâmtă. Şi ce strâmtă! Trece prin iad şi prin moarte. Dar trece, nu rămâne acolo! Şi eu, sărmanul om, mă aflu rupt, sfâşiat în două: pe de o parte iubesc plăcerea pe care o aduce păcatul şi, pe de altă parte, urăsc păcatul pentru că îl simt vrăjmaş....
Ei, de din această ură ţâşnesc reacţiile de care te plângi şi care te rănesc. Ura faţă de păcat, de păcatul care ne fascinează şi de care ne temem pentru că ne ucide, de multe ori se răsfrânge asupra persoanei umane, asupra păcătosului. Şi violenţa cu care urâm este proporţională cu puterea cu care ne proiectăm neputinţele, propriile temeri sau vinovăţii pe ceilalţi. Pe de altă parte, păcătosul însuşi se identifică pe sine cu păcatul său....
Jumătate din tragedia omenirii e clădită pe confuzia dintre păcat şi păcătos şi proiecţia urii pentru păcat asupra păcătosului, fie că sunt eu însumi, fie că este aproapele meu. Ura orientată greşit este izvorul cel otrăvit. Dar tu nu de acolo trebuie să bei... ci din Milostivirea iubitoare a lui Dumnezeu, Izvor de Apă vie nesecată în Sfânta Lui Biserică.
Acolo vei găsi iubire şi înţelegere şi vindecare şi fericire. Acolo vei fi iubit aşa cum eşti şi vei primi putere să urăşti păcatul şi să-ţi vindeci "orientarea" contrară firii chiar dacă tu victimă la început nevinovată, o simţi şi o consideri "firească". Dacă vei continua să te încrezi în ce simţi şi ce gândeşti tu, nu vei ieşi din capcana de "sinapse" în care te zbaţi. Da, nu sunt decât nişte sinapse făurite ca să faci faţă unui traumatism sau a unui abuz, poate acum "uitat", de care n-ai putut scăpa altfel. Toţi, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin, suntem victimele acestor "mecanisme de apărare" care ne ucid bucuria.
Ieşirea? Să fim oneşti cu noi şi să încercăm să acceptăm că simţirea şi gândirea noastră sunt bolnave şi că Vindecătorul e Dumnezeu Care ne oferă harul Său, Prezenţa şi Viaţa Sa, acolo în Biserica în care atâţia păcătoşi au devenit sfinţi.
Poate că acum nu vei putea primi acest cuvânt. Te înţeleg. Ai atâta nevoie de tandreţe! Şi acum crezi că numai acolo şi astfel o poţi afla. Tatăl minciunii îţi aduce mii de dovezi clare, ba chiar şi din cuvântul lui Dumnezeu! Dacă nu s-a ruşinat de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, de ce s-ar ruşina de tine? Dar va veni ceasul în care dezamăgirea şi durerea te vor ajuta să asculţi şi glasul adâncului tău care suspină după lumină.
Atunci, să-ţi aminteşti cuvântul acestei bunicuţe care te îmbrăţişează cu lacrimi în ochi: Nu faci parte din nici o categorie. Eşti unic. Eşti băiat. Eşti bărbat. Eşti mai mult decât impulsurile şi mai ales fantasmele tale sexuale. Eşti chipul lui Dumnezeu şi eşti chemat să devii asemenea Lui. Îndrăzneşte! "
Maica Siluana
